Început de august

Citind Sarah, Susanne și scriitorul

Sâmbătă am terminat Sarah, Susanne și scriitorul de Éric Reinhardt. Nu mai citisem nimic scris de Reinhardt până acum, știu că a venit la București pentru un eveniment, dar l-am ratat. Am cumpărat romanul de la librăria Humanitas de lângă Cișmigiu, acum o lună și ceva, într-o zi de luni când mi-era teamă că voi ajunge prea devreme la întâlnirea cu un prieten. El a ajuns la timp și eu n-am deschis romanul până n-am ajuns în Grecia, în vacanță.

Am plecat către cea mai apropiată insulă grecească fiindcă aveam nevoie să fim departe de casă, departe de griji, de atmosfera apăsătoare a reintrării în ritmul de toamnă, de chimioterapie o dată la 4 săptămână, ritmul orelor de condus și al începerii unui nou modul de franceză (B1). Am plecat într-o duminică, la răsărit.

*

Romanul începe foarte bine. Primul fragment subliniat, de o acuratețe covârșitoare:

,,(…) dacă te poți considera vindecat atunci când tumoarea a fost distrusă și oncologul te declară, cu crudă reticență, nu învingător al bolii – niciodată nu ești cu adevărat – ci doar în remisie, de parcă te-ai bucura doar de o amânare a sentinței, mereu la discreția unei recidive.”

(Din traducerea în română, publicată la editura Univers, trad. Ana – Veronica Mircea)

De-a lungul celor aproape 400 de pagini, am subliniat multe fragmente, de o frumusețe incredibilă, poate de aceea am fost șocată când, pe la pagina 170, romanul și-a pierdut ritmul. Dialogurile bizare, neverosimile, parcă decupate dintr-un stand-up comedy și lipite artificial. Am trecut cu vederea până la partea când este introdus un personaj secundar, o femeie pe nume Aurore, care este prezentată precum o femme fatale vag bisexuală. Odată cu apariția acestei femei, apare în text cuvântul fofoloancă. L-am citit de atât de multe ori încât nu m-am putut întreba ce s-a întâmplat acolo, de ce n-am mers pe varianta clasică – pizdă? Sau vulvă, cum recomandă dexonline.

Bref, dialog prost plus fofoloancă de 30 de ori în zece pagini, am continuat să citesc pentru că voiam să văd dacă tabloul din roman, care joacă un rol central în poveste și prezintă o scenă intimă între două maici într-o mănăstire, este ales doar ca să dea bine. Scriind, îmi dau seama de obrăznicia cu care am privit acest roman nominalizat la Goncourt. La fiecare cotitură eram gata-gata să-l prind pe autor cu minciuna. Poate e de vină licența în istoria artei, pe care acum, la 7 ani după finalizarea studiilor, când lucrez într-un domeniu care n-are nicio legătură cu arta, am ajuns să o prețuiesc mai mult.

Revenind la tabloul ales de autor. Mă așteptam ca Susanne să-l mănânce, era evident, e o soluție frumoasă. Cealaltă opțiune ar fi fost să facă sex cu el, dar Susanne are o relație complicată cu sexualitatea, iar o posibilă scenă de acest gen ar fi putut da în vileag finalul.

Până aici aș putea spune că romanul e lectura perfectă pentru plajă. Speram să fie mai mult, mă pregătisem să fiu sfâșiată, ceea ce nu s-a întâmplat, dar totuși, am simțit că am fost luată pe nepregătite.

Coincidență: cu câteva zile înainte să încep romanul, visez că sunt la Paris cu prietena mea V., și mergem într-un club de noapte unde cunoaștem două foste maici care au devenit lesbiene. Sunt îmbrăcate sumar și ne vorbesc în franceză, dar nu mă pot concentra, fiindcă nu poartă sutien.

*

N-am putut spera la un final queer fără să mă gândesc la copilul care am fost, care căuta pe google să verifice dacă autoarele, regizoarele și artistele pe care le admira erau gay. Când identitatea ta nu e vizibilă în mediul în care trăiești poți deprinde acest obicei, de a căuta cu îndârjire asemănarea cu ceilalți.

A trebuit să verific de două ori. Când, la pagina 364, Susanne deschide scrisoarea Joannei, în loc de scrisoarea lui Jonah pe care o așteptam, am notat cu pixul ?? și mi-am dat seama, în final, de capcana pe care ne-a întins-o autorul. Intercalând cele trei povești, a lui Sarah, a lui Susanne și în final, a scriitorului angajat să spună povestea lor, romanul capătă un iz voyeuristic. O glumă frumoasă, având în vedere discuția lungă despre impulsul scopic.

Când revelația finală este dezvăluită și ne dăm seama că ghinionul lui Susanne îi va aduce salvarea știm că, acceptându-și dorințele queer, ea se va elibera de obsesia tabloului. Dorința de a înțelege intimitatea dintre cele două femei dispare și este înlocuită de nevoia de a trăi pentru sine, în prezent, bucuria sexualității nou dobândite.

Pentru mine, epilogul strică ritmul. Parcă se termină totul prea bine. Mi-ar fi plăcut ca povestea să se încheie odată cu decizia lui Susanne de a-și începe noua viață, determinată să o regăsească pe Joanna și odată cu ea, să primească răspunsuri. Poate sunt nedreaptă, pentru că povestea ei mă interesează mai mult decât celelalte: în ea mă regăsesc.